Italia – Istorie

Sindicate

Italia a devenit stat național cu întârziere, la 17 martie 1861, când majoritatea statelor din peninsulă s-au unit sub conducerea regelui Victor Emanuel al II-lea al Casei de Savoia, care domnea în Piemont. Arhitecții unificării italiene au fost Camillo Benso, conte de Cavour, ministrul principal al lui Victor Emmanuel, și Giuseppe Garibaldi, un general erou. După unificarea Italiei, țara nu a avut un proletariat de fabrică similar cu cel al celor mai industrializate națiuni europene. Singurele figuri embrionare care puteau fi puse pe urmele mișcării sindicale erau societățile de ajutor reciproc, care însă respingeau greva ca mijloc de luptă, preferând simpla solidaritate între membrii lor.

Abia la sfârșitul secolului al XIX-lea au apărut primele mișcări și organizații sindicale care îi reprezentau pe lucrători. Datorită decolării industriale pe care Italia a cunoscut-o între începutul secolului al XX-lea și intrarea în Primul Război Mondial, proletariatul industrial, care fusese absent în anii de după unificare, s-a format în timpul epocii Giolitti. În 1906, a luat naștere prima confederație sindicală, reunind federațiile sindicale anterioare prezente în întreaga țară, Confederația Generală a Muncii (CGL).

Anii care au precedat Primul Război Mondial au fost caracterizați de creșterea popularității Partidului Socialist.

În centrul nordului Italiei, prezența Partidului Socialist era foarte puternică, exprimându-se prin controlul administrațiilor municipale și, mai ales, al “ligilor roșii”, sindicate care reprezentau aproape toți lucrătorii din zonă. Sistemul ligilor roșii, deși pe de o parte proteja pozițiile proletariatului, avea și distorsiuni grave, deoarece cei care nu făceau parte din el nu aveau practic nicio șansă de a-și găsi un loc de muncă. De fapt, ligile își administrau propriile birouri de ocupare a forței de muncă, unde era necesar să fii înregistrat pentru a fi cooptat de angajatori.

După încheierea războiului, țara a cunoscut o perioadă de proteste de stradă violente și un nivel foarte ridicat de conflicte sociale.

În 1919, sindicatul metalurgiștilor, cel mai puternic din cadrul Confederației Generale a Muncii (FIOM, Federazione Italiana operai metallurgici), a declanșat o serie de greve pentru a obține o îmbunătățire a salariilor și a condițiilor de muncă. În urma refuzului reprezentanților industriașilor, Fiom a dat ordin celor aproximativ 400.000 de muncitori să ocupe fabricile, a căror supraveghere a fost încredințată “gărzilor roșii”, adevărate patrule înarmate de muncitori. Chiar și sectorul serviciilor publice, în mod tradițional puțin sindicalizat, a cunoscut o serie impresionantă de abțineri ale angajaților săi.

În cea de-a doua perioadă postbelică a existat un episod de presă care a provocat o asemenea agitație în țară încât a dus la o serie de demonstrații de stradă violente: tentativa de asasinare a lui Palmiro Togliatti, secretar al Partidului Comunist, de către un tânăr de dreapta. În urma acestui incident, componenta social-comunistă a CGL a proclamat o serie de greve naționale, în dezacord cu curentul catolic moderat. Aceasta din urmă, la rândul său, a părăsit CGL în semn de protest și a fondat o nouă federație sindicală, CISL (Confederazione italiana sindacale del lavoro). La scurt timp după aceea, social-democrații și republicanii au optat și ei pentru crearea unei noi sigle sindicale, UIL (Uniunea Italiană a Muncii). Aceste trei sindicate au fost, cu averi diferite, principalii protagoniști ai scenei economice și politice naționale, cel puțin până în ultimii ani.

Ulterior, Italia a cunoscut o perioadă de mare conflict politic și social, declanșată de protestele tinerilor de peste hotare și culminând cu “toamna fierbinte” din 1969. Spre deosebire de trecut, revendicărilor lumii muncitorești li s-au suprapus instanțele venite din partea unui univers juvenil în efervescență, care vedea în proletariat aliatul natural pentru răsturnarea ordinii burgheze instaurate.

Adesea și de bună voie, sindicatele nu mai erau considerate capabile să răspundă nevoilor tot mai presante ale unei societăți în continuă evoluție și prea compromise cu instituțiile și partidele pe care încercau să le înlocuiască.

În epoca actuală, caracterizată de revoluția digitală și de globalizare, sindicatele au pierdut și mai mult din ponderea pe care o aveau în secolul XX, inclusiv din cauza transformării structurale a economiei, care și-a văzut centrul în Italia, trecând de la sectorul secundar la cel terțiar. În plus, sindicatele au fost afectate de puternica criză a reprezentativității care a caracterizat perioada noastră politică recentă, ceea ce a dus la o proliferare a acronimelor autonome și la o pierdere a încrederii în organizațiile sindicale tradiționale.

Mișcări feministe

Italia a trăit intens mișcarea feministă ca protagonistă, mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial.

Între anii ’50 și ’60, revendicările mișcărilor feministe din Italia s-au axat pe emancipare și egalitate, adică pe cererea de a avea drepturi și îndatoriri egale cu cele ale bărbaților și pe dorința de a obține un spațiu în viața națională, economică, personală și socială, egal cu cel al “colegilor” de sex opus. Dreptul de vot pentru femei a fost obținut în 1946, iar egalitatea salarială a fost o realizare în 1957, pentru a da doar două exemple orientative.

Cu toate acestea, între anii ’60 și ’70, feminismul din Italia a devenit purtătorul unor noi revendicări. Noi cerințe și nevoi care au luat numele de liberalizare și independență. Liberalizarea rolului femeilor și independența lor, însoțită de capacitatea de a se autodetermina și de a se autogestiona, cu sau fără un bărbat alături.

Numeroase grupuri feministe și colective feministe au fost înființate în Italia în anii 1970, datorită fermentului social și cultural al perioadei, în care femeile discutau, se confruntau, se întâlneau și se organizau.

Ei au criticat modelele patriarhale legate de machism. Ordinele preconstituite, bazate pe figuri masculine de referință, sunt puse sub semnul întrebării. Dialogul și dezbaterea se concentrează asupra instituțiilor și valorilor societății patriarhale. După cum se afirmă în “Manifestul revoltei femeilor” din 1970: “Feminismul a fost prima mișcare politică care a criticat din punct de vedere istoric familia și societatea”.

Au existat numeroase mișcări și asociații, cum ar fi “Lupta feministă”, “Mișcarea de eliberare a femeilor” sau “Frontul italian pentru eliberarea femeilor”, pentru a numi doar câteva. Existau numeroase revendicări, interese, domenii de discuție și intervenție.

Printre caii de bătaie ai feminismului din anii 1970 se numără cu siguranță liberalizarea sexuală, prin liberalizarea contracepției și a avortului. Pentru aceasta, MLD a organizat reuniuni și demonstrații. Legea privind avortul datează din 1978.

Mișcări ecologice

În Italia, tradiția ecologistă datează din anii ’50. O piatră de hotar importantă a fost fondarea Italia Nostra în 1955, cu un program care tindea să se opună jefuirii terenurilor la începutul “miracolului economic”. După accidentul de la Seveso (1976), cu scurgerea de dioxină din uzinele unei companii chimice și primele dezbateri privind centralele nucleare, prevăzute în număr mare în Planul energetic național aprobat de Parlament în 1977, mișcarea ecologistă a căpătat o nouă dimensiune în Italia, reunind trei suflete: conservaționistul, ecologistul și cel legat de așa-numita ”ecologie politică”. După catastrofa de la Cernobîl, acest proces a culminat cu referendumurile antinucleare din noiembrie 1987, când aproximativ 80% dintre cetățenii italieni au votat împotriva construirii de centrale atomice. În același timp, angajamentul politic direct al unei părți a mișcării ecologiste a dat naștere la formarea de liste electorale ”verzi”. Partidul și-a făcut debutul la alegerile generale din 1987 și a obținut 2,6% din voturi, obținând 13 locuri în Camera Deputaților și doi senatori. Ei au adus deputați în Parlament până în 2008. De atunci nu au mai fost în Parlamentul italian și conduc campanii mici și extraparlamentare, direct în teritoriu. În istoria lor, Verzii nu au reușit niciodată să atingă succesul electoral al multor partide verzi din întreaga Europă. Au avut o cotă de vot stabilă în jurul a 2% și au cunoscut un ușor declin începând cu anii 2010. Caracterizarea lor ca partid de extremă stânga nu i-a ajutat în nordul Italiei, unde au avut cele mai bune rezultate la început (de exemplu, 7,1% în alegerile regionale venețiene din 1990).

Verzii au fost mai puternici în orașe și în zonele urbane (Milano, Veneția, Roma, Napoli etc.), în regiunile muntoase din nord, cum ar fi Trentino-Alto Adige/Südtirol (în special în Tirolul de Sud, unde erau organizați în Verzii locali, un partid de stânga mai larg) și în Valea Aosta (unde secțiunea locală, Verzii Alternativi, a fuzionat în Autonomie Libertate Participare Ecologie în 2010), și în unele regiuni din sud, cum ar fi Basilicata și Campania.

Aruncați o privire la: